Sunt femei care niciodată nu pleacă… din mintea ta, din sufletul tău, dar e posibil să fi plecat din viața ta. O fi avut ea motivele ei… și tu probabil le-ai avut pe ale tale dacă ai lăsat-o să dispară. Dar ceva din ea încă a rămas la tine. Ce? Nici tu nu poți să îți explici, pentru că s-a asigurat că a luat absolut toate lucrurile pe care le avea împrăștiate, s-a asigurat că nu mai are de ce să se întoarcă.

Totuși, chiar după ani de zile nu ai reușit să o uiți… ți-a rămas întipărită pe piele atingerea ei, modul cum te mângâia după ce ai avut o zi grea, cuvintele pe care ți le adresa cu dragoste de fiecare dată când vă întâlneați, fie și numai după 2 ore în care erați separați. Ți-e dor de ea, de parfumul pielii ei, pe care l-a lăsat în urmă când a plecat, cu lacrimi în ochi, din casa voastră. Știi că te-a iubit, știi că și tu ai însemnat pentru ea cel puțin cât ea a însemnat pentru tine.

Nu știi exact ce a fost în capul tău, nu îți dai seama cum de ai putut să îi greșești în halul în care ai făcut-o și nu îți dai seama cum, în momentul acela, când practic te implora să îi dai un motiv să rămână, tu ai preferat să taci… Și ai fi putut să o oprești, pentru că te-ar fi iertat, dar ai preferat să îți păstrezi orgoliul neîntinat și să te uiți în altă parte. I-ai dat timp să curețe orice urmă ar fi lăsat în casă.

Azi ea e fericită cu altcineva… poate că mai fericită decât ai făcut-o tu. Și cumva, e încă prezentă în viața ta, pentru că nu știi cum să îi dai drumul cu adevărat. Fizic, lipsa ei o simți, iar faptul că e mereu prezentă în mintea ta te chinuie… Pentru că nicio altă femeie nu a reușit să îi ia locul.

Și totuși… De ce ai lăsat-o să plece?

Share on Facebook